Interstiţiu plastic. Nemţeni la Palatul Brukenthal

Descriere

Galeriile de artă ale Muzeului Naţional Brukenthal găzduiesc în spaţiile dedicate expoziţiilor temporare, o expoziţie a trei artişti plastici, membri ai UAP Piatra Neamţ. Atât de diferiţi ca mod de comunicare de la tehnică până la expresia artistică, pictorii Dumitru Bostan şi Ştefan Potop, alături de sculptorul Lucian Tudorache vin să împărtăşească publicului sibian un summum reprezentativ al creaţiilor proprii. La o primă vedere etalarea pare frântă în trei capitole diferite, dar o cercetare atentă poate duce la descoperirea subtilei unităţi ce leagă operele acestor plasticieni, acel „glas al pământului moldav”, al tradiţiei artistice a acestui areal cultural cu caracteristici diferite faţă de celelalte provincii ale României, deosebiri clar consemnate în istoria artei româneşti, care persistă, într-o anume măsură, până în contemporaneitate.

Mărturie a unei sensibilităţi lirice, creaţia lui Dumitru Bostan pare să stea aproape de tradiţia acuarelei româneşti interbelice prin tematică, manieră, stil şi chiar atmosferă. Peisajul e genul preferat al artistului şi aici se afirmă plenar arta sa. În lucrările sale în care recunoaştem câteva îndrăgite motive (de la străzile şi curţile din Piatra Neamţ, la Bulevardul Verdun din Biarritz, la casele, podurile şi pieţele din Veneţia, Insula Murano… şi apoi, la străzile înguste sau Podul Minciunilor din Sibiu), respiră o atmosferă de melancolică meditaţie, accentuată de lipsa prezenţelor umane. Sugestiile se manifestă delicat, insinuant, poate dintr-o anume discreţie a confesiunii autorului care preferă să filtreze şi să-şi reţină emoţiile, abordare admirabil transmisă prin acuarelă, tehnică a luminii şi transparenţelor prin excelenţă. Dumitru Bostan nu face doar simple portrete ale itinerariilor sale, ci ne încredinţează, în preţioase şi rafinate acorduri, echivalente ale afectivităţii sale.

Portretele lui Ştefan Potop au un ritm şi o tensiune care induc o ciudată stare de idiosincrasie în faţa realităţii banale, cotidiene, pe care artistul simte nevoia să o reinterpreteze. Capacitatea sa de observaţie îi dă posibilitatea să identifice şi să redea noi atribute ale realităţii, rămase nedezvăluite, pe care le revelează în formulări alterate şi personalizate. Abordând genul portretistic în lucrări cu câteva efecte suprarealiste, pictorul pare a ne spune o poveste despre sine şi despre umanitate, poveste pe care o ilustrează prin fizionomii expresive, alegorice, stranii, care, oscilând între ironie şi cinism, introduc fine observaţii asupra spiritului uman. Cele mai exigente cazuri sunt cele de auto-reprezentare, în care absenţa oricărei inhibiţii duce la devoalări ale unor trăiri sau gânduri la care artistul a ajuns prin severe scrijeliri ale conştiinţei şi dureroase coborâri în abisalul subconştientului.

În apropierea pietrei sau a lemnului, Lucian Tudorache se încarcă cu puteri depline. Stăpâneşte şi respectă materialul, eliberează forma din strânsoarea fibrei sau a cristalelor, îi dezvăluie ascunsele sensuri şi îi insuflă vechi şi noi semnificaţii, rafinat încifrate într-un fel de nou concept-simbol. Înzestrat cu simţul volumetriei şi spaţialităţii formelor, dar şi cu forţa viziunii creatoare, atât de necesare sculpturii monumentale, Lucian Tudorache este în egală măsură pasionat de micro structuri şi de detalii. Întregul armonios este rezultatul înţelegerii importanţei detaliului şi a locului natural destinat fiecărei structuri, iar calitatea formei este potenţată de arta punerii în valoare a calităţilor materialului. În felul acesta, căldura fibrei lemnoase sau duritatea cristalină a pietrei devin suferinţă, bucurie, naştere, metamorfoză, taină, sacrificiu…. dar simultan şi idee, gând trăire întrupată în materie. Realitatea îi rămâne mereu model, dar reformulările sunt profunde şi subtile, iar noua realitate pe care Lucian Tudorache o plăsmuieşte, e una conceptualizată, îngreunată de sensuri multiple.