Lumina peisajului

Descriere

Maria Mariş Dărăban s-a născut în 19 decembrie 1956, în localitatea Apa, judetul Satu Mare. În anul 1979 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj Napoca. Este membru UAP din 1992 şi membru al Association Culturelle Terre des Arts, Franta, din anul 1994. A realizat numeroase expoziţii personale în România (Baia Mare, Satu Mare, Bucureşti), Franţa (Paris, Donzere, Sacre Coeur Chapel, Lyon, Romans, Val les Bain, Montelimar, Bollène), Belgia (Fleron Retienne, Liege), SUA (Washington, New York), Canada (Hamilton), Grecia (Atena). Multe dintre lucrările sale sunt incluse în colecţii publice şi private din România, Franţa, Italia, Germania, SUA, Marea Britanie, Olanda, Israel, Belgia, Canada, Ungaria, Filipine şi Elveţia.

Vorbind despre creaţiile ei, artistul plastic Ioan Marchiş aprecia: “Lumină cât umbră, lumină cât afecţiune. Culorile Mariei sunt sentimente pure. Ele nu desemnează obiecte, nu descriu, nu se subjugă realităţii. Se eliberează de natură, refuză logodna cu robia formei, divorţează de prozaic, se închină luminii şi nu materiei. De aceea peisajele pictorului nu sunt luate din realitate. Poate din amintire. Căci pe ea nu o interesează forma, ci culoarea. Nu obiectul reprezentat, ci sentimentul lui cromatic. Tablourile sunt inundate de o lumină confuză, care estompează orice contur. Tuşele sunt largi, patetice, disperate, căci artista apasă pe şpaclu până răneşte pânza, modelează pata, vibrează culoarea în substanţa sa. Pentru Maria orice obiect pictat este un obstacol întrucât ea iubeşte lumina
<în sine>, iar culoarea numai în măsura în care aceasta înseamnă trăire, emoţie. Am văzut cum un întreg cer galben se sufocă în aer şi se sparge printre copaci, materializându-se într-o pastă de plumb galben, iar copacii nu există acolo decât pentru rolul lor de zăbrele, de obstacole în calea luminii. Poate de aceea un banal fragment din aceste tablouri, o simplă privită sub lupă se transformă într-un tablou aproape identic cu tabloul care a generat-o. Tablourile Mariei au, mai degrabă, o unitate emoţională decât una compoziţională sau cromatică. Tuşele sunt impulsuri afective, declaraţii de dragoste, pensulaţia nu este supusă discursului plastic decât în ultimul rând. De aceea structurile ei plastice par instabile. Probabil din acelaşi motiv ea iubeşte, cu precădere, primăverile. Se apleacă asupra pământului cu o curiozitate de copil şi descoperă sevele secrete ale naturii. Verzuri lascive, carminuri violente, albastruri, rozuri copleşitoare într-o execuţie plastică cuceritoare, galbenuri care îţi taie respiraţia şi, în sfârşit, într-o atmosferă de început de secol, atunci când a fost descoperită bucuria culorii. Aşa este Maria Mariş Dărăban pentru cei care îi iubesc pictura şi vor să-i înţeleagă opera dincolo de forma ei. Aşa este Maria în cromatica ei, din ce în ce mai proaspătă şi mai cuceritoare.”